jump to navigation

Oana Pellea: JURNAL V 49, PM

Posted by Mircea Suman in Frumusetea.
Tags: , , , , ,
7 comments

Cateva seri, minunate seri, S. mi-a citit „Jurnalul” Oanei Pellea. O simteam calda langa mine, pasionata de gandurile Oanei, vibrand la unison cu ea. A fost un emotionant intermediar intre mine si adevaratul, admirabilul si autentic talentatul om numit Oana Pellea. Am langa mine Jurnalul. Il voi deschide  si voi cita cateva scurte pasaje.

22 ianuarie 2003.  Cateodata imi vine sa cuprind tot globul asta albastru, ce se numeste Pamant, si sa-l strang cu drag la piept. Parca simt ca ar avea nevoie de ajutor. Ar avea nevoie de cineva care sa-i spuna ca totul va fi bine.

18 februarie 2003.  Pe banca dintr-o statie de autobuz, o cersetoare. Cam 50 de ani, dar de unde poti sti? ……… E ora 13, e ametita de bautura ieftina. Fumeaza si vorbeste cu voce tare, singura. Vorbeste perfect in engleza si franceza. Doamne, cum s-o fi intors pagina vietii ei?

26 februarie 2003.  O furnica se uita in sus la un gandac/ Un gandac se uita in sus la un soarece/ Un soarece se uita in sus la o pisica/ O pisica se uita in sus la un caine/ Un caine se uita in sus la un cal/ Un cal se uita in sus la un elefant/ Eu ma uit in sus la Dumnezeu/ Dumnezeu se uita in jos la noi toti/ Dar in sus?

2005, septembrie, 5.  Ascult Mozart intr-o casa superba, cu mobile din alt veac, de la strabunicii mei, si pe sub usi, printre crapaturile de la geam, prin tavane se scurge sinistru un sunet de manele… Imi vine sa fac dus de 30 de ori pe zi, atata murdarie este peste tot, pe strazi, in noi, in ce gandim, si cum traim…

11 mai (2006).  Gruia imi spune ca nu trebuia sa spun la „Garantat 100%” ca nu pot fi mandra ca sunt romanca. Imi spune ca nu toate adevarurile trebuie spuse. Nu sunt de acord. Daca pana la 44 de ani nu mi-am castigat libertatea de a spune public ce ma doare la tara mea, pe care nu pot decat s-o iubesc…asa buboasa cum e…atunci e jale.

8 mai 2007.  Ma gandesc serios, foarte serios, ca trebuie sa-mi traiesc viata! Sa mi-o traiesc. Eu pe ea si nu ea pe mine.

28 ianuarie 2009.  Romania ca un animal, un urs anesteziat cu ochii tulburi. Romania…imagine de urs infometat ce cauta noaptea in gunoi, pe furis…de frica…Urs cu ochi tristi, infometati, ce cauta in gunoi. Urs cu lanturi la picioare si clopotei, pus sa danseze spre batjocura marlaniei. Urs cu tinichea de coada, urs inselat, mintit, furat, scuipat, alungat, infometat…inselat…………………..Daca am vreo dorinta, e ca ursul asta batjocorit sa se trezeasca din anestezie…sa muste pana la sange in dreapta si-n stanga…sa-si recapete statutul de specie superba, puternica si verticalitatea lui demna sa invinga.  Pentru Dumnezeu, in tara asta au fost si sunt valori superbe, nu se poate sa ne lasam anesteziati si eutanasiati!  In tara asta s-a murit si s-a trait demn si cu principii…In tara asta, care e ca un blestem de dragoste pentru mine…

Nu o cunosc pe Oana Pellea. O rog sa ma ierte. Poate ca nu i-ar placea sa stie cum am ales, la intamplare, pasajele cu care am vrut sa-i scot in evidenta personalitatea pe care o admir. CITITI „JURNAL” DE OANA PELLEA. Face parte dintre cei care ma fac sa sper. Cititi-o si veti castiga si voi un strop de speranta.

Anunțuri

-25 decembrie- Ghetele lui Mos Craciun V 12, AM

Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.
Tags: , ,
4 comments

 

Seara de Ajun. Pomul este pregatit iar casa, cufundata in penumbra, s-a transformat intr-un taram al misterelor. Vlad, baietelul nostru de vreo 5 ani, este coplesit de emotie. Asteptam soneria care-l va anunta pe Mos Craciun. Vecinul si prietenul nostru, Niculin, arhitect, coleg de serviciu cu mine, trebuie sa soseasca. Deghizat in Mos Craciun, are in sac, puse cu grija de dimineata, darurile lui Vlad. Si, iata, soneria suna. Vlad se ascunde in spatele Paulei, eu deschid usa si, ostenit de atata drum, mosul, cu mantie si caciula rosie, intra, scoate un carnet, il consulta si intreaba: -Aici locuieste Vlad? Scos la iveala de Paula, Vlad a inghetat. Priveste la mosul care-i zambeste binevoitor si ramane cu ochii atintiti la podea. Striga cu disperare: -Mama! Mama! Mos Craciun s-a incaltat cu ghetele lui nenea Niculin!

Inceput de viata V 33, PM

Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.
Tags: , , ,
1 comment so far

Undeva, stivuite cu grija, pagina peste pagina, stau amintirile care inseamna viata mea.  Unele, pe care nu le-am cercetat de ani, de multi ani, rasar, ca acum, chemate prin nu stiu ce mecanism misterios. Inchid ochii si, in linistea intunericului, intors in timpul de atunci,privesc la cele doua camarute, saracacios mobilate, in care locuim, eu si mama. Tata este plecat. A terminat facultatea si a fost luat la armata. Mi-l amintesc, venit intr-o permisie, in uniforma kaki, din stofa aspra, cu un insemn rosu de soldat TR, adica soldat cu termen redus, prins pe epoletul tunicii. Ma strange in brate iar eu, acum, dupa zeci de ani, retraiesc minunata senzatie de atunci, senzatia de pui ocrotit. Ocrotit de tata, ocrotit de mama, de draga mea mama, langa care stateam toata ziua. Mama care ma scotea, tinut strans de mana, in curtea inclinata, care mie mi se parea o vale enorma, spre strada Pacurari. Nu-mi amintesc numarul dar imi amintesc, oarecum ciudat, ca proprietarul caselor era o doamna, doamna Hanganu, de care, nu stiu de ce, mi-era teama. Probabil ca din cauza terorii pe care o simteam in vocile parintilor mei cand trebuia platita chiria. Mi-l mai amintesc, cu un fior de emotie, si pe fratele mamei, ofiter de cariera, care venea des pe la noi, insotit de „soldatul de ordonanta” care-l urma respectuos, incarcat cu pachetele pe care unchiul Gigi ni le aducea cu regularitate. Unchiul Gigi venea uneori, cand era vreo zi de sarbatoare, in uniforma festiva, „inarmat” cu o sabie lucioasa care era, pentru mine, subiect de adevarata veneratie.

Aveam, pe atunci, vreo 2 ani. Eram proaspat mutati in Iasi. Sunt primele mele amintiri. Dintre cei de atunci am ramas numai eu. Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care erau atat de tineri pe atunci. Ce mult imi lipsesc ei si dragostea lor.

M-a vizitat un prieten V 04, AM

Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.
Tags:
3 comments

Noapte. M-am trezit. Deschid, greu, ochii si privesc ceasul. Cifrele mari, luminoase, spun ca este 3 si 8 minute. Ma ghemuiesc, din nou, in caldura imbietoare a patului si vad cum prin fata mea trece un caine, un caine rosu, cu picioare scurte, care merge domol leganandu-si coada. Ma priveste prietenos, hatru, cu o unda de mustrare in ochi. Numai atunci il recunosc. Este Redi, sau, cum il alinta cea care nu mai este, Redica.

Au trecut ani multi, poate 10, mai degraba 15. Intors atunci, il vad limpede pe Redi.  Impreuna cu alti doi catei,  priveste spre Paula. Ea le pune  mancarea, dupa care, ce clar o vad si o aud, sta cu ei de vorba. In sufletul sau, minunat de frumos, traiau animalele, florile si noi, iar Redi era unul dintre cei dragi sufletului sau. Cateii o asculta si din privirea lor simti cum curge, ca un fir de apa limpede, adoratia pentru ea.

Intr-o zi, Redi a iesit pe poarta. Cineva uitase sa o inchida. Nu a mers prea mult. Chemat de un ticalos s-a apropiat cu incredere. Stia ca oamenii sunt buni. Cand s-a apropiat, ticalosul l-a lovit. Bata s-a ridicat din nou si din nou, pana cand l-a ucis.  Sunt sigur ca ultimul sau gand a fost la cea care i-a dat, si careia i-a dat, dragoste. Sufletul lui Redi s-a ridicat si a plecat undeva. Aici a ramas ticalosul.

Privesc din nou ceasul. Ce repede a venit dimineata. De ce am un nod in gat? Inteleg. Redi a venit si m-a mustrat prieteneste. Avea dreptate. Trecuse ceva timp fara sa ma gandesc la el. Nu te-am uitat, Redi. Nu va pot uita, pe tine, pe toti cateii, pisicile si prietenii, care m-au insotit, un timp, pe drumul care nu stim unde duce.

Picatura de frumos V 44, AM

Posted by Mircea Suman in Frumusetea, Neclasificat.
Tags: , ,
8 comments

Numar. Gresesc. Reincep. Trec de o suta.  Ma opresc. Privesc, iar si iar, privesc si simt cum vraja acestei minunate flacari rosii ma face sa ma simt umil, smerit si fericit. Simt nevoia sa ingenunchez, sa ma inchin si sa multumesc Celui care a infaptuit aceasta vraja, sa multumesc Celui care mi-a trimis acest semn al maretiei si indurarii sale, sa multumesc pentru ca mi-a dat voie sa simt, in tremurul celulelor din care sunt alcatuit, in linistea care s-a lasat in jurul meu, ca si eu fac parte, asa mic si neinsemnat cum sunt, din infinita si vesnic neinteleasa Sa creatie. Privesc flacara rosie alcatuita din, cele greu de numarat, zeci si zeci, o suta sau doua sute de flori, zamislite, fiecare in parte, din frumosul pur, din frumosul stapanit de Dumnezeu, din frumosul pe care, inteleg, ni-l strecoara, uneori, in suflete, masurat in picaturi. Atatea cate meritam.

Primul pas V 38, AM

Posted by Mircea Suman in Neclasificat.
6 comments

De ce un jurnal? De ce de noapte? Pentru cine? Nu stiu. Poate ca din dorinta de a vorbi cu mine insumi. Poate pentru ca ma trezesc, prea des, noaptea, si vreau sa nu uit prea mult din gandurile uneori mangaietoare, alteori mustratoare sau, cateodata, ingemanate cu fantasmele visurilor. Poate, dar nu are rost sa caut niste raspunsuri, la urma urmei, inutile. Stiu doar, sau banui, ca ceva, ceva caruia nu vreau sa ma impotrivesc, ceva care scanteiaza undeva in mine, ma indeamna sa o fac.

RECOMAND RADIOCULTURA  http://radiocultura.ro/