In mahalaua Tatarasilor (1)

Iasi, mahalaua Tatarasilor. Mama, tata, eu si catelul Pufi. Locuim cu chirie la domnul Ciornei. Domnul Ciornei are o mustata alba , ochi albastri si baston. Casa dlui Ciornei este joasa, cu acoperis de tabla vopsita rosu, este inconjurata pe toate partile de iarba frumos cosita, despartita in doua felii de o carare pietruita cu grija. Daca intri pe portita de la strada, cararea te conduce, primitoare, pana la usa. Deschizi usa si, dupa ce te stergi pe talpile incaltarilor, poti intra intr-o sala ingusta care imparte casa in doua. Pe o parte doua camere in care locuieste dl Ciornei, pe cealalta alte doua in care locuim noi. Aici, intr-o dimineata insorita, m-am trezit si l-am vazut, langa mine pe tata. M-a luat in brate, mi-a netezit cu o mangaiere parul zburlit in somn, si mi-a spus: -Vino, trebuie sa-ti cunosti fratiorul! Nu cred ca am inteles prea bine ce voia sa spuna dar, cu mana in mana lui, am pasit in cealalta camera. Mama era inca, mi s-a parut ciudat, in pat. Langa patul mamei un patut, mult mai mic, din care se auzea un scancet, un scancet care m-a facut sa incremenesc. Se petrecea ceva ce trecea mult peste puterea mea de a intelege. -Vino! mi-a spus mama, intinzand mana dupa mine si strangandu-ma langa ea. Uite, ea este doamna moasa iar el este Raducu, fratele tau. Intre timp, cea pe care o numise doamna moasa il ridicase pe Raducu, ma lasase sa-l privesc si, apoi, il cufundase intr-o cadita. I se facea prima baie. Stateam langa mama, sub privirea tatei, si incepusera sa-mi curga lacrimile. Era in luna mai, 19…, iar eu eram un baietel de 3 ani si 4 luni. Intelesesem, poate, ca nu mai eram unicul. Au trecut anii, multi, foarte multi. Nu mai este nici Raducu. Am ramas eu si amintirile care mi se infatiseaza in noptile cand, treaz, le chem, le retraiesc si, uneori, ma revolt.

Nu mai este nici mahalaua Tatarasilor. Invadata de blocuri, intrata pe mana speculatorilor imobiliari,  mahalaua Tatarasilor, farmecul sau, nu mai exista decat in amintirile catorva.

Publicitate