Cu sfiala

Pentru ca sa ajungi in cimitir trebuie sa treci pe langa biserica, sa urci domol aleea cam neingrijita, sa te opresti, din cand in cand, daca ai nevoie  sa-ti tragi sufletul, dupa care poti privi in jur, poti asculta zgomotele indepartate ale asezarilor de pe deal si, in sfarsit, te poti aseza pe bancuta de langa mormant. Asa am facut, dupa care m-am lasat in voia gandurilor si, mai ales, in voia simtamantului ca nu sunt singur, ca, abur usor si bland, mana pe care am sarutat-o de mii de ori s-a asezat, iertator, mangaietor, pe umarul meu. Cu sfiala, cu glas tremurat, incep sa-i povestesc, soptit, ce mai este in casa pe care a stapanit-o ani si ani, ce mai fac catelul si motanul, batrani si neputinciosi, fiinte care au iubit-o si, cred eu, o iubesc cu neuitare. Poate ca, daca lumina soarelui nu ar fi chiar atat de puternica, nu as simti nevoia sa clipesc tot mai des si poate ca nu mi-ar tremura mana cu care , aplecat spre piatra mormantului, aprind lumanarea cu care-i spun, celei pe care o simt langa mine: ce mult te-am iubit si ce rar ti-am spus-o.