Primul pas V 38, AM
Posted by Mircea Suman in Neclasificat.6 comments
De ce un jurnal? De ce de noapte? Pentru cine? Nu stiu. Poate ca din dorinta de a vorbi cu mine insumi. Poate pentru ca ma trezesc, prea des, noaptea, si vreau sa nu uit prea mult din gandurile uneori mangaietoare, alteori mustratoare sau, cateodata, ingemanate cu fantasmele visurilor. Poate, dar nu are rost sa caut niste raspunsuri, la urma urmei, inutile. Stiu doar, sau banui, ca ceva, ceva caruia nu vreau sa ma impotrivesc, ceva care scanteiaza undeva in mine, ma indeamna sa o fac.
RECOMAND RADIOCULTURA http://radiocultura.ro/
A plecat un catel V 08, PM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: Pentru Tina
8 comments
O privesc. Este o ultima privire. O mangai usor si simt cum, una cate una, imi curg, fara sa le stapanesc, lacrimile. Era batrana, stiam ca ne vom desparti si, totusi, cat de grea o simt, ce dureros imi strange inima plecarea ei, a catelusei care a trait langa noi ani si ani, a catelusei care era, pentru mine, dupa ce ramasesem fara cea care nu mai este, un fel de ultima ancora in apa tulbure a restului meu de viata. O privesc. A inchis ochii negri, rotunzi, cu care ma privea incercand sa ghiceasca ce am de gand, ce astept de la ea, asteptand si ea de la mine o vorba din care sa simta ca o iubesc. Adio, Tina! Adio fetita mea necuvantatoare, dar care mi-ai spus atat de multe. Ce mult imi vei lipsi, ce greu imi va fi fara dragostea ta de catel, curata si neprefacuta. Du-te langa cea care te-a iubit, langa toti cateii si pisicile care au trait impreuna cu noi. Asteptati-ma!
In mahalaua Tatarasilor (1) V 32, PM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: Amintirile unui copil, Mahalaua Tatarasilor, Mama, Tata
2 comments
Iasi, mahalaua Tatarasilor. Mama, tata, eu si catelul Pufi. Locuim cu chirie la domnul Ciornei. Domnul Ciornei are o mustata alba , ochi albastri si baston. Casa dlui Ciornei este joasa, cu acoperis de tabla vopsita rosu, este inconjurata pe toate partile de iarba frumos cosita, despartita in doua felii de o carare pietruita cu grija. Daca intri pe portita de la strada, cararea te conduce, primitoare, pana la usa. Deschizi usa si, dupa ce te stergi pe talpile incaltarilor, poti intra intr-o sala ingusta care imparte casa in doua. Pe o parte doua camere in care locuieste dl Ciornei, pe cealalta alte doua in care locuim noi. Aici, intr-o dimineata insorita, m-am trezit si l-am vazut, langa mine pe tata. M-a luat in brate, mi-a netezit cu o mangaiere parul zburlit in somn, si mi-a spus: -Vino, trebuie sa-ti cunosti fratiorul! Nu cred ca am inteles prea bine ce voia sa spuna dar, cu mana in mana lui, am pasit in cealalta camera. Mama era inca, mi s-a parut ciudat, in pat. Langa patul mamei un patut, mult mai mic, din care se auzea un scancet, un scancet care m-a facut sa incremenesc. Se petrecea ceva ce trecea mult peste puterea mea de a intelege. -Vino! mi-a spus mama, intinzand mana dupa mine si strangandu-ma langa ea. Uite, ea este doamna moasa iar el este Raducu, fratele tau. Intre timp, cea pe care o numise doamna moasa il ridicase pe Raducu, ma lasase sa-l privesc si, apoi, il cufundase intr-o cadita. I se facea prima baie. Stateam langa mama, sub privirea tatei, si incepusera sa-mi curga lacrimile. Era in luna mai, 19…, iar eu eram un baietel de 3 ani si 4 luni. Intelesesem, poate, ca nu mai eram unicul. Au trecut anii, multi, foarte multi. Nu mai este nici Raducu. Am ramas eu si amintirile care mi se infatiseaza in noptile cand, treaz, le chem, le retraiesc si, uneori, ma revolt.
Nu mai este nici mahalaua Tatarasilor. Invadata de blocuri, intrata pe mana speculatorilor imobiliari, mahalaua Tatarasilor, farmecul sau, nu mai exista decat in amintirile catorva.
Cu sfiala V 47, PM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: EA
6 comments
Pentru ca sa ajungi in cimitir trebuie sa treci pe langa biserica, sa urci domol aleea cam neingrijita, sa te opresti, din cand in cand, daca ai nevoie sa-ti tragi sufletul, dupa care poti privi in jur, poti asculta zgomotele indepartate ale asezarilor de pe deal si, in sfarsit, te poti aseza pe bancuta de langa mormant. Asa am facut, dupa care m-am lasat in voia gandurilor si, mai ales, in voia simtamantului ca nu sunt singur, ca, abur usor si bland, mana pe care am sarutat-o de mii de ori s-a asezat, iertator, mangaietor, pe umarul meu. Cu sfiala, cu glas tremurat, incep sa-i povestesc, soptit, ce mai este in casa pe care a stapanit-o ani si ani, ce mai fac catelul si motanul, batrani si neputinciosi, fiinte care au iubit-o si, cred eu, o iubesc cu neuitare. Poate ca, daca lumina soarelui nu ar fi chiar atat de puternica, nu as simti nevoia sa clipesc tot mai des si poate ca nu mi-ar tremura mana cu care , aplecat spre piatra mormantului, aprind lumanarea cu care-i spun, celei pe care o simt langa mine: ce mult te-am iubit si ce rar ti-am spus-o.
Maculatorul de Geometrie Descriptiva V 22, PM
Posted by Mircea Suman in Naivitate, Tinerete.Tags: Frumosul, Inceput de viata, Picatura de frumos
9 comments
Inceput de an. Fac ordine, daca pot sa o numesc asa, in mormanele de hartie pe care, de ani si ani, le mut din loc in loc, le arunc in saci, le asez in teancuri care se prabusesc sub propria greutate, promit apoi ca le voi da pe foc, dupa care recunosc ca m-au invins. De data asta, insa, sunt hotarat, nu voi renunta. Asa ca am inceput. Dupa doua zile, fac un calcul aproximativ si, descurajat, aflu ca am nevoie de vreo doi-trei ani ca sa ajung la capat. Am o singura solutie: sa nu mai citesc nimic, sa renunt la emotia cu care iau in mana fiecare foaie de hartie, sa arunc caietele in care, student fiind, am amestecat, intre notitele de la cursuri, versuri sau ganduri naive. Iata ceva din ceea ce am scris in maculatorul de Geometrie Descriptiva. Transcriu:
Vis Pe tine te voi mangaia, in somn, usor/ Cu degetele ca un abur, unduitor/ Cu podul palmei transformat in nor/ Si-apoi, o pasare in zbor voi fi/ Si cu tandrete voi rapi/ Cand zorile te-or destepta/ Privirea ta/ Si voi pleca.
Oana Pellea: JURNAL V 49, PM
Posted by Mircea Suman in Frumusetea.Tags: Frumosul, Jurnal, Mandrie de roman dezamagit, Oana Pellea, Picatura de frumos, Picatura de speranta
7 comments
Cateva seri, minunate seri, S. mi-a citit „Jurnalul” Oanei Pellea. O simteam calda langa mine, pasionata de gandurile Oanei, vibrand la unison cu ea. A fost un emotionant intermediar intre mine si adevaratul, admirabilul si autentic talentatul om numit Oana Pellea. Am langa mine Jurnalul. Il voi deschide si voi cita cateva scurte pasaje.
22 ianuarie 2003. Cateodata imi vine sa cuprind tot globul asta albastru, ce se numeste Pamant, si sa-l strang cu drag la piept. Parca simt ca ar avea nevoie de ajutor. Ar avea nevoie de cineva care sa-i spuna ca totul va fi bine.
18 februarie 2003. Pe banca dintr-o statie de autobuz, o cersetoare. Cam 50 de ani, dar de unde poti sti? ……… E ora 13, e ametita de bautura ieftina. Fumeaza si vorbeste cu voce tare, singura. Vorbeste perfect in engleza si franceza. Doamne, cum s-o fi intors pagina vietii ei?
26 februarie 2003. O furnica se uita in sus la un gandac/ Un gandac se uita in sus la un soarece/ Un soarece se uita in sus la o pisica/ O pisica se uita in sus la un caine/ Un caine se uita in sus la un cal/ Un cal se uita in sus la un elefant/ Eu ma uit in sus la Dumnezeu/ Dumnezeu se uita in jos la noi toti/ Dar in sus?
2005, septembrie, 5. Ascult Mozart intr-o casa superba, cu mobile din alt veac, de la strabunicii mei, si pe sub usi, printre crapaturile de la geam, prin tavane se scurge sinistru un sunet de manele… Imi vine sa fac dus de 30 de ori pe zi, atata murdarie este peste tot, pe strazi, in noi, in ce gandim, si cum traim…
11 mai (2006). Gruia imi spune ca nu trebuia sa spun la „Garantat 100%” ca nu pot fi mandra ca sunt romanca. Imi spune ca nu toate adevarurile trebuie spuse. Nu sunt de acord. Daca pana la 44 de ani nu mi-am castigat libertatea de a spune public ce ma doare la tara mea, pe care nu pot decat s-o iubesc…asa buboasa cum e…atunci e jale.
8 mai 2007. Ma gandesc serios, foarte serios, ca trebuie sa-mi traiesc viata! Sa mi-o traiesc. Eu pe ea si nu ea pe mine.
28 ianuarie 2009. Romania ca un animal, un urs anesteziat cu ochii tulburi. Romania…imagine de urs infometat ce cauta noaptea in gunoi, pe furis…de frica…Urs cu ochi tristi, infometati, ce cauta in gunoi. Urs cu lanturi la picioare si clopotei, pus sa danseze spre batjocura marlaniei. Urs cu tinichea de coada, urs inselat, mintit, furat, scuipat, alungat, infometat…inselat…………………..Daca am vreo dorinta, e ca ursul asta batjocorit sa se trezeasca din anestezie…sa muste pana la sange in dreapta si-n stanga…sa-si recapete statutul de specie superba, puternica si verticalitatea lui demna sa invinga. Pentru Dumnezeu, in tara asta au fost si sunt valori superbe, nu se poate sa ne lasam anesteziati si eutanasiati! In tara asta s-a murit si s-a trait demn si cu principii…In tara asta, care e ca un blestem de dragoste pentru mine…
Nu o cunosc pe Oana Pellea. O rog sa ma ierte. Poate ca nu i-ar placea sa stie cum am ales, la intamplare, pasajele cu care am vrut sa-i scot in evidenta personalitatea pe care o admir. CITITI „JURNAL” DE OANA PELLEA. Face parte dintre cei care ma fac sa sper. Cititi-o si veti castiga si voi un strop de speranta.
-25 decembrie- Ghetele lui Mos Craciun V 12, AM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: Craciun, Dragostea unui copil, Mos Craciun
4 comments
Seara de Ajun. Pomul este pregatit iar casa, cufundata in penumbra, s-a transformat intr-un taram al misterelor. Vlad, baietelul nostru de vreo 5 ani, este coplesit de emotie. Asteptam soneria care-l va anunta pe Mos Craciun. Vecinul si prietenul nostru, Niculin, arhitect, coleg de serviciu cu mine, trebuie sa soseasca. Deghizat in Mos Craciun, are in sac, puse cu grija de dimineata, darurile lui Vlad. Si, iata, soneria suna. Vlad se ascunde in spatele Paulei, eu deschid usa si, ostenit de atata drum, mosul, cu mantie si caciula rosie, intra, scoate un carnet, il consulta si intreaba: -Aici locuieste Vlad? Scos la iveala de Paula, Vlad a inghetat. Priveste la mosul care-i zambeste binevoitor si ramane cu ochii atintiti la podea. Striga cu disperare: -Mama! Mama! Mos Craciun s-a incaltat cu ghetele lui nenea Niculin!
Inceput de viata V 33, PM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: Dragostea unui copil, Inceput de viata, Mama, Tata
1 comment so far
Undeva, stivuite cu grija, pagina peste pagina, stau amintirile care inseamna viata mea. Unele, pe care nu le-am cercetat de ani, de multi ani, rasar, ca acum, chemate prin nu stiu ce mecanism misterios. Inchid ochii si, in linistea intunericului, intors in timpul de atunci,privesc la cele doua camarute, saracacios mobilate, in care locuim, eu si mama. Tata este plecat. A terminat facultatea si a fost luat la armata. Mi-l amintesc, venit intr-o permisie, in uniforma kaki, din stofa aspra, cu un insemn rosu de soldat TR, adica soldat cu termen redus, prins pe epoletul tunicii. Ma strange in brate iar eu, acum, dupa zeci de ani, retraiesc minunata senzatie de atunci, senzatia de pui ocrotit. Ocrotit de tata, ocrotit de mama, de draga mea mama, langa care stateam toata ziua. Mama care ma scotea, tinut strans de mana, in curtea inclinata, care mie mi se parea o vale enorma, spre strada Pacurari. Nu-mi amintesc numarul dar imi amintesc, oarecum ciudat, ca proprietarul caselor era o doamna, doamna Hanganu, de care, nu stiu de ce, mi-era teama. Probabil ca din cauza terorii pe care o simteam in vocile parintilor mei cand trebuia platita chiria. Mi-l mai amintesc, cu un fior de emotie, si pe fratele mamei, ofiter de cariera, care venea des pe la noi, insotit de „soldatul de ordonanta” care-l urma respectuos, incarcat cu pachetele pe care unchiul Gigi ni le aducea cu regularitate. Unchiul Gigi venea uneori, cand era vreo zi de sarbatoare, in uniforma festiva, „inarmat” cu o sabie lucioasa care era, pentru mine, subiect de adevarata veneratie.
Aveam, pe atunci, vreo 2 ani. Eram proaspat mutati in Iasi. Sunt primele mele amintiri. Dintre cei de atunci am ramas numai eu. Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care erau atat de tineri pe atunci. Ce mult imi lipsesc ei si dragostea lor.
M-a vizitat un prieten V 04, AM
Posted by Mircea Suman in Cei pe care i-am iubit.Tags: Dragostea unui caine
3 comments
Noapte. M-am trezit. Deschid, greu, ochii si privesc ceasul. Cifrele mari, luminoase, spun ca este 3 si 8 minute. Ma ghemuiesc, din nou, in caldura imbietoare a patului si vad cum prin fata mea trece un caine, un caine rosu, cu picioare scurte, care merge domol leganandu-si coada. Ma priveste prietenos, hatru, cu o unda de mustrare in ochi. Numai atunci il recunosc. Este Redi, sau, cum il alinta cea care nu mai este, Redica.
Au trecut ani multi, poate 10, mai degraba 15. Intors atunci, il vad limpede pe Redi. Impreuna cu alti doi catei, priveste spre Paula. Ea le pune mancarea, dupa care, ce clar o vad si o aud, sta cu ei de vorba. In sufletul sau, minunat de frumos, traiau animalele, florile si noi, iar Redi era unul dintre cei dragi sufletului sau. Cateii o asculta si din privirea lor simti cum curge, ca un fir de apa limpede, adoratia pentru ea.
Intr-o zi, Redi a iesit pe poarta. Cineva uitase sa o inchida. Nu a mers prea mult. Chemat de un ticalos s-a apropiat cu incredere. Stia ca oamenii sunt buni. Cand s-a apropiat, ticalosul l-a lovit. Bata s-a ridicat din nou si din nou, pana cand l-a ucis. Sunt sigur ca ultimul sau gand a fost la cea care i-a dat, si careia i-a dat, dragoste. Sufletul lui Redi s-a ridicat si a plecat undeva. Aici a ramas ticalosul.
Privesc din nou ceasul. Ce repede a venit dimineata. De ce am un nod in gat? Inteleg. Redi a venit si m-a mustrat prieteneste. Avea dreptate. Trecuse ceva timp fara sa ma gandesc la el. Nu te-am uitat, Redi. Nu va pot uita, pe tine, pe toti cateii, pisicile si prietenii, care m-au insotit, un timp, pe drumul care nu stim unde duce.
Picatura de frumos V 44, AM
Posted by Mircea Suman in Frumusetea, Neclasificat.Tags: Floare rosie, Frumosul, Picatura de frumos
8 comments
Numar. Gresesc. Reincep. Trec de o suta. Ma opresc. Privesc, iar si iar, privesc si simt cum vraja acestei minunate flacari rosii ma face sa ma simt umil, smerit si fericit. Simt nevoia sa ingenunchez, sa ma inchin si sa multumesc Celui care a infaptuit aceasta vraja, sa multumesc Celui care mi-a trimis acest semn al maretiei si indurarii sale, sa multumesc pentru ca mi-a dat voie sa simt, in tremurul celulelor din care sunt alcatuit, in linistea care s-a lasat in jurul meu, ca si eu fac parte, asa mic si neinsemnat cum sunt, din infinita si vesnic neinteleasa Sa creatie. Privesc flacara rosie alcatuita din, cele greu de numarat, zeci si zeci, o suta sau doua sute de flori, zamislite, fiecare in parte, din frumosul pur, din frumosul stapanit de Dumnezeu, din frumosul pe care, inteleg, ni-l strecoara, uneori, in suflete, masurat in picaturi. Atatea cate meritam.
Jurnal de noapte 